Prof. univ. dr. Mircea Beuran:

„Un chirurg desăvârşit este cel care poate să treacă peste multiplele privaţiuni ale vieţii de zi cu zi (I)”

* Interviu consemnat de Giorgiana Radu, AMPress

Stimate domnule profesor Mircea Beuran, sunteţi unul dintre chirurgii de recunoscut prestigiu din această ţară. Conduceţi o secţie grea, de Chirurgie, în Spitalul de Urgenţă Floreasca, așa e cunoscut, aici unde vin mulţi oameni pe care-i refaceţi din bucăţi, după accidente grave. Operaţi non-stop, dumneavoastră și echipa pe care v-aţi format-o. Așa cum v-am informat, AMPress desfășoară, în vederea tipăririi unei cărţi, un proiect intitulat „Greii medicinei românești”. Vom dărui cartea celor ce vor să urmeze această profesie, pregătindu-se s-o facă din toată fiinţa lor. Începem, ca și la alţi colegi ai dumneavoastră din vârfurile medicinei, cu întrebarea: cum ajungi medic mare? Medici sunt mulţi. Doctori mari, cu largă recunoaștere, mai rari!
– Încă din anii de început ai studenţiei am lucrat vara – în vacanţa cea mare – în diferite secţii și clinici de chirurgie. Regula de atunci era ca să faci „practica de vară” de 4 săptămâni într-un spital. În primii 2 ani ai facultăţii am lucrat în secţia de chirurgie a Spitalului Judeţean Tg. Jiu, adică acasă.
– De la cine aţi învăţat să operaţi? Aţi avut, aveţi, un model?
– Cei dintâi medici care mi-au îndrumat pașii au fost domnii dr. Velcea și dr. Brădișteanu. Aici am cunoscut abc-ul chirurgiei. Veneam dimineaţa la ora 6³º, se începea cu raportul de gardă, analiza evenimentelor medicale din cursul gărzii, vizita la patul bolnavilor, discuţiile cu ei pe marginea problemelor de la contravizită până dimineaţa, controlul pansamentelor, al tuburilor de dren, recomandările pentru fiecare în raport de tipul operaţiei și numărul zilei de la operaţie. Pe cei fricoși sau îndărătnici îi ridicai din pat, îi însoţeai la primii pași post-operator pentru a le transmite curajul necesar demarării spre o nouă viaţă. Apoi, fiind cel mai „mic” în secţie, completam evoluţia clinică a fiecărui bolnav, după ce îi examinam, le luam câteva constante clinice (TA, AV, nr. respiraţii/minut, dacă a avut scaun, dacă a urinat, cum arată drenajul (culoare, volum), cum s-au odihnit, ce e nou în bine sau rău. Împreună cu medicul curant al bolnavilor completam medicaţia și explorările pe care trebuia să le facă în vederea viitoarei operaţii. Către ora 10.00 începeau pansamentele. La început cele curate, „aseptice”. Se dezinfectau rănile, observai culoarea pielii strânse între aţe, căldura locală din jurul plăgii, verificai tuburile de dren și purtai o discuţie optimistă cu fiecare dintre cei operaţi. Așteptam să mă lase și pe mine d-na asistentă de la pansamente sau d-nul doctor să fac și eu cu mâna mea un pansament, ce îmi umplea inima de bucurie că am mai făcut un pas în cunoașterea tainelor din chirurgie. Problema era când trebuia să faci pansamente septice, cele pline de puroi sau materii biologice, care erau fetide, cu bolnavi pesimiști și neîncrezători în evoluţia bolii lor și care necesitau multă răbdare și discuţii optimiste din exemplele din salon care au trecut prin aceste momente, iar acum sunt bine. După prânz se lua o pauză de 1-2 ore în care medicii din secţie se strângeau în sala de raport de gardă și își împărtășeau detalii din evenimentele chirurgicale, își prezentau diverse cazuri din perioada când făcuseră secundariat în centrele universitare, unii dinte ei participau la conferinţe și congrese și comentau lucrări prezentate, într-un cuvânt era o emulaţie și o dezbatere cu pro și contra care se termina la o cafea și începe contravizita. Iar se discuta cu bolnavii, se observau parametrii clinici la cei operaţi în dimineaţa zilei, se completa medicaţia, se verificau unele pansamente, se lăsa în ordine secţia pentru garda de peste noapte. Ajungeam seara acasă bucuros și obosit, dar totdeauna împlinit că am făcut ceva cu mâna mea și cu toate că eram în primii ani de facultate și nu aveam toate cunoștinţele necesare, găsisem sau poate avusesem șansa unui colectiv care a știut să mă integreze.
– A fost destul? Adică acești pași, făcuţi cu dragoste și pasiune, însemnau ce și cât pentru viitoarea profesie ?
– Știam atunci anatomie și fiziologie, nimic despre fiziopatologie, patologie chirurgicală sau tehnici chirurgicale, dar, intrând în marea familie de chirurgi din urbea mea natală, citeam înainte lucrurile pe care le vedeam, le auzeam și căutam a le înţelege. Din anul III de facultate, toate vacanţele de practică le-am făcut în clinicile de la Spitalul Colţea și Colentina. Aici am lucrat într-o echipă condusă de prof. dr. Alexandru Prișcu la Colţea și prof. dr. Tiberiu Șeicaru la Colentina. La prima vedere, secţiile erau la fel organizate, viaţa în secţie avea aceeași cadenţă, dar complexitatea cazurilor, acumularea de cunoștinţe din facultate, abordarea știinţifică a bolilor și existenţa unui laborator de chirurgie experimentală la Spitalul Colentina au sigilat definitiv alegerea mea către chirurgie.
– Contează mult norocul de a întâlni oameni, oameni din profesie, care să poată dărui ceva unui ucenic?
– Mulţumesc zeilor și oamenilor din jurul meu pentru darul de atunci. Au urmat anii de după facultate și aici m-am intersectat cu foarte multe personalităţi din lumea anatomiei și chirurgiei. Ca anatomist am lucrat la Catedra de Anatomie de la Facultatea de Medicină, 3 ani sub conducerea prof. dr. Viorel Ranga și prof. dr. Cezar Niculescu. Am intrat prin concurs la Clinica de chirurgie de la Spitalul Clinic de Urgenţă „Floreasca”. Prof. dr. Iuliu Șuteu, primul meu profesor de chirurgie care a gândit un plan de formare și dezvoltare a viitorului meu chirurgical. Sub bagheta sa magică am făcut multiple cursuri de perfecţionare în disciplinele de graniţa medico-chirurgicale. Așa am cunoscut distinși șefi de clinică, colective mari de specialiști și am putut să învăţ și să aplic printr-o muncă de zi cu zi tainele viitoarei mele meserii. Aș aminti câţiva dintre cei care au participat la instrucţia mea și au lăsat urme în conștiinţa mea profesională: domnii prof. dr. Iuliu Șuteu, Gheorghe Ionescu, Marian Ciurel, Pop de Popa Ioan, Ilie Pavelescu, Traian Rebedea, Iulian Badea, Horhoianu, Ludovic Păun, Constantin Arseni, Constantinovici, Eugen Proca, și nu cei din urmă Ion Juvara și Dan Setlacec, cei cu care am dat examenele de specialitate, primariat, admiterea la doctorat. De la fiecare am „furat” tainele meseriei. Le mulţumesc tuturor pentru efortul făcut în acele vremuri pentru a consolida formarea mea în specialitate.
– Predaţi cursuri studenţilor. Cum sunt, cum vă sunt învăţăceii? Merg la medicină pentru a pleca apoi afară, merg fiindcă e o profesie de care toţi au nevoie, inclusiv doctorii, că și ei sunt oameni, sunt mai buni și mai motivaţi ca-n vremea studenţiei dumneavoastră?
– Studenţii de azi au alte repere și motivaţii. În primii ani de după ´90, facultatea pierduse din adresabilitate. Azi numărul candidaţilor la Medicină este în creștere și buna și tradiţionala pregătire este mult mai evidentă prin creșterea ratei de concurenţă la admitere. În ultimii ani, nivelul lor de pregătire și interes a crescut, reformele noi din învăţământ, prin diverse programe și curricule comunitare le permit mobilitate în diverse Universităţi de Medicină din CE, osmoza de carte, etică medicală, de concurenţă, îi fac mai serioși, mai responsabili.
Din nefericire, reformele din sănătate de acasă nu le oferă tuturor condiţiile și onorariile pe care le văd în afara ţării. Multe sunt motivate de propria împlinire și mai puţin de întoarcerea ajutorului primit acasă. Problema aceasta rămâne o ecuaţie în rezolvare a ciclului guvernamental.

”Am considerat că timpul de stat pe masa de operaţii trebuie să fie cât mai scurt și asta în avantajul pacientului”

– Care a fost cea mai lungă intervenţie chirurgicală pe care aţi condus-o? Dar cea mai dificilă,
creându-vă probleme? Dincolo de rezistenţa psihică, chirurgia presupune și condiţie fizică, puterea de a sta în picioare ore în șir, în timp ce coși și descoși viaţa pe muchie a unui suferind?
– Nu am cronometrat multiplele mele intervenţii chirurgicale, din motivul că totdeauna am considerat că timpul de stat pe masa de operaţii trebuie să fie cât mai scurt și asta în avantajul pacientului. Scurtarea timpului operator se face printr-o execuţie desăvârșită a tehnicii chirurgicale și o echipă chirurgicală unită. Este adevărat că sunt și operaţii eroice, atunci când operezi un politraumatizat, un stadiu mare al unei boli neoplazice sau la cei cu multiple operaţii în antecedente. De cele mai multe ori, dificultăţile ţin de a avea sau nu sânge, unele tehnologii pentru blocul operator, lipsa de materiale sanitare sau medicamente și nu de stângăciile medicului. Așa cum știm, chirurgia presupune „minte, inimă și mână”. Un chirurg desăvârșit este cel care poate să treacă peste multiplele privaţiuni ale vieţii de zi cu zi. Asta este dat de la natură și educaţie.
– Aţi fost un timp medicul personal al președintelui României. Cred că era vorba de Ion Iliescu. Ce înseamnă să fii medic personal al unui șef de stat? Se poartă și aici și oriunde în lume, începând de la casele regale, până la republicani. E ceva special? Povestiţi-ne, vă rugăm, dacă e voie, un amănunt, o întâmplare care v-a întrebuinţat ca medic personal al președintelui.
– În perioada 2000-2004, am fost medicul personal al d-lui Ion Iliescu, președintele României. Este o mare responsabilitate și o onoare pentru mine că am avut această calitate. În această perioadă am căutat să mă documentez cât mai mult din literatura nu prea bogată vis-a-vis de experienţa altor medici de președinţi din străinătate pentru a înţelege mai bine canoanele acestei funcţii. Dar cel mai bine este să ai dialog permanent cu „pacientul” tău, să-i cunoști statusul clinic, performanţa biologică și în raport cu intensitatea muncii zilnice să știi să completezi vitalitatea Președintelui. Cred că satisfacţia medicului de lângă Președinte este dată de performanţa tuturor funcţiilor vitale ale organismului său în confruntările deloc ușoare sau simple ale fiecărei zile de muncă, iar zile de pauză nu prea există.
– Ce nu merge, fiindcă nu merg multe, în sistemul de sănătate de la noi? Aţi fost și ministru al Sănătăţii. Ce n-aţi putut împlini din ce v-aţi propus? Sărăcia sau hoţia pun beţe în roate sistemului medical din România, fiindcă spre deosebire de spitalul în care lucraţi și în care se simte o modernizare, o logică a actului medical, în multe instituţii similare din ţară e dezastru?
– Este destul de greu să explici printr-un singur răspuns ce nu merge în sănătate azi. Cred că este nevoie de o analiză complexă a fenomenului de descentralizare a sistemului sanitar și ce și cum am pus în loc. În mare, consider că nu a fost o preocupare constantă și responsabilă a guvernelor ce s-au rânduit la guvernare privind starea de sănătate a populaţiei și grija faţă de personalul medical. S-au obţinut și lucruri bune dar sunt dezlânate, sunt multe lipsuri în legătura verigilor de evidenţă și control a nivelului medicilor de familie cu ambulatoriile și spitalele. Întârzierea unui sistem infonaţional centralizat naţional, controlul bunului public pus în sistem, profilaxia multiplelor boli, educaţia sanitară de la mic la mare în rândul populaţiei, problemele din oncologie, sănătatea copilului, a mamei, motivaţia fiecărui rang medical. Sunt câteva repere pe care le am și fiecare dintre ele reprezintă o dezbatere.
(va urma)