Corespondenţă de la Bruxelles – Dan LUCA
Se poartă intense dezbateri atât în cadrul grupurilor politice, cât şi la nivel naţional, despre regionalizarea României. Într-un recent interviu acordat cu ocazia vizitei în România, doamna ministru al Dezvoltării Regionale din Polonia, Elżbieta Bieńkowska, a subliniat că succesul ţării sale în absorbţia fondurilor europene a venit ca un rezultat al regionalizării şi descentralizării, insistându-se pe calitatea proiectelor nu pe sume în sine.
Consider importantă în primul rând înţelegerea teoretică a terminologiei, înainte de a lansa comentarii pe acest subiect. “Conform dicţionarului, regionalizarea înseamnă «împărţirea în regiuni sau districte administrative: a aranja regional». Regionalizarea este adesea confundată cu regionalismul şi este considerată de unii ca fiind o ameninţare la adresa statutului naţional. Regionalizarea nu este o ameninţare la unitatea teritorială a României. Adepţii procesului de descentralizare nu doresc să dezintegreze ţara ca stat, ci urmăresc să-i îmbunătăţească performanţele economice printr-o guvernare de tipul multi-nivel”, explica, nu de mult, Graţian Mihăilescu, expert în dezvoltare regională şi consultant în afaceri europene. Este esenţială şi delimitarea semnificaţiei noţiunii de “descentralizare” de “federalizare” – “Descentralizarea nu este altceva decât o garanţie a stabilităţii unei democraţii funcţionale. România este membră a UE, iar în Europa principiul subsidiarităţii este un termen de bază. Europa este una a colectivităţilor locale descentralizate, care permit o colaborare şi dezvoltare mai rapidă a regiunilor şi a comunităţilor locale”, completa acesta.
Important şi interesant de urmărit este şi cadrul în care s-a realizat reorganizarea administrativă – în cazul Poloniei, înainte de aderarea la Uniunea Europeană. Dacă e vorba, de exemplu, despre Franţa, iniţial a fost vorba despre o regionalizare administrativă, perfecţionându-şi modelul de organizare regional treptat, pentru ca în prezent, începând din 1986, cele 26 de regiuni, deşi fără autonomie legislativă, să ajungă să aibă posibilitatea de a investi în infrastructură – educaţie, sisteme de transport public şi de a acorda ajutor pentru universităţi, cercetare şi pentru antreprenori. Dacă ne oprim să analizăm Germania, este vorba despre un stat federal, ale cărei landuri pot fi asociate cu regiunile. Situaţie asemănătoare cu Austria şi Belgia. Împărţirea teritoriului ţării pe regiuni se întâlneşte de asemenea în Ungaria, în cazul celor 12 provincii olandeze, a cantoanelor elveţiene, dar şi în Grecia, Portugalia, Danemarca, Spania, în Marea Britanie, Suedia, Polonia, Cehia, Slovacia, Italia, Irlanda, Finlanda, Lituania, Estonia, cu diferenţe în privinţa tipului de regionalizare şi a gradului de descentralizare.
Modelele aplicate în diferitele state europene au fost însă puternic influenţate de conjuncturile istorice, culturale şi sociale. Asta trebuie să înţelegem, să adaptăm totul la contextul actual românesc.
* * *
Dan LUCA este Doctor în Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, fondator în 2003 al Clubului “România-UE” Bruxelles. Are 41 de ani şi îşi desfăşoară activitatea la Bruxelles din 1997. Este autorul a trei cărţi despre România afacerilor europene, Bruxelles-ul european şi dilemele comunicării. Este profesor la universităţi din Bruxelles, Gorizia (Italia), Bucureşti şi Cluj. În 2008, inspirat şi sprijinit de social-democraţii germani, socialiştii francezi şi laburiştii britanici, a înfiinţat la Bruxelles prima filială din afara teritoriului României a unui partid politic român – PSD Bruxelles.