Luiza Rădulescu Pintilie

1 octombrie. Calendarele anunţă, oficial, că astăzi , de „Ziua Internaţională a Persoanelor Vârstnice”, ar trebui să fie sărbătoarea celor ajunşi în toamna vieţii. Aidoma stropilor de ploaie ce-au biciuit, rece, în zilele din urmă, după temperaturi caniculare, şi , după cum anunţă meteorologii, se pregătesc să revină din primele zile de octombrie, datele unui recent sondaj arată însă că întomnarea apasă greu pe umerii celor mai mulţi dintre părinţii şi bunicii noştri. Că până şi astăzi, de ziua lor, nu se bucură, ci lăcrimează…
În ţara în care 3 din 5 români sunt crescuţi de bunici, un milion şi jumătate de vârstnici sunt singuri pe lume. Plecaţi la studii, după un trai mai bun în lumea aceasta mare, ori abandonându-i cu totul, mulţi dintre copii şi nepoţi îşi amintesc fugar sau deloc de cei care le-au dat viaţă ori i-au crescut. Privilegiaţii primesc un telefon fugar, ori o vizită de maximum două ore, spune acelaşi sondaj. Cei mai mulţi trăiesc cu dorul de a-şi mai vedea sau auzi, fie doar şi o singură dată, propriii copii sau nepoţi ,ori s-au resemnat, dureros. În propriile case, ori pe patul vreunui azil, prea mulţi bătrâni ţin aproape, drept mărturie de preţ, fotografiile celor pe care îi aşteaptă şi de dragul cărora li s-a uscat nu numai trupul, ci şi lacrima îndurerată. În buletinul îmbătrânit şi el , unii au pus deoparte până şi câţiva bani să-i dea de drum câte unui nepot care va veni să-i vadă. Cei mai în putere îşi duc de mână nepoţii la şcoală, urcă gâfâind etajele clădirilor în care se desfăşoară cursuri de dans, pictură ori karate, îi plimbă în parc, îi adorm cu poveşti, îi trezesc cu vocea lor blândă şi chipul lor rămas senin, mai presus de ridurile aşezate, fără zgârcenie, de trecerea anilor. Chiar şi când îi dor picioarele sau îi înţeapă inima, se „uită” pe ei de dragul copiilor ocupaţi cu serviciul şi-al nepoţilor pe care se roagă să îi vadă mari. Şi îşi respectă fişa postului până la sacrificiu… Îmi povestea cineva, nu cu mult timp în urmă, despre chiar un astfel de sacrificiu, în faţa căruia nu îţi poţi găsi cuvintele. După stabilirea celui mai grav diagnostic posibil, medicul îi spune femeii vârstnice din faţa sa, încă frumoasă şi distinsă, că îi recomandă să nu mai amâne, nici măcar o zi, să înceapă chimioterapia. Ridicând pentru întâia dată tonul- şi se întâlniseră de multe ori- pacienta răspunde fără ezitare:”Vedeţi-vă de treabă, domnule doctor”! N-am eu timp de asta: am doi nepoţi care trebuie duşi la şcoală, la after school, la sport, trebuie scoşi în parc. Fiica mea are un serviciu greu, ginerele meu la fel. Cine să-i ajute, dacă eu îi las?!” Şi câte bunici nu se vor fi gândind, chiar astăzi, nu la ele, ci la cât de greu le este fiicelor, fiilor, ginerilor ori nepoţilor ? Câte iertări nu vor fi trimiţând, în gând, în bunătatea lor, către cei de la care aşteaptă un semn !În câte rugi nu vor fi cerând, de la Cel de Sus, nimic pentru ei, ci sănătate, linişte şi bine în casa copiilor, succes la şcoală , la facultate sau la serviciu pentru nepoţii pe care au ajuns să-i ştie oameni mari .
Trist dar adevărat, după o viaţă de muncă şi dedicată creşterii propriilor copii, prelungită apoi cu responsabilitatea de a-şi creşte nepoţii, prea mulţi bătrâni sunt astăzi excluşi, abandonaţi, însinguraţi. Şi adesea nici nu-i doboară suferinţele bătrâneţii, cât mai ales indiferenţa, nepăsarea ori uitarea celor apropiaţi. Nu doar în bulinele pentru hipertensiune, diabet şi necruţătorul cancer stă alinarea lor, ci mai ales în telefonul la capătul căruia e fiica ori nepoţica pe care au crescut-o de când era „cât lingura”, fiul pe care l-au ţinut , oricât de greu le-a fost, prin şcoli înalte, nepoţelul de la care aşteaptă veşti că e bine şi sănătos. Dacă s-ar deschide uşa apartamentului sau poarta casei de care mulţi dintre părinţi şi bunici nici nu au mai trecut, dacă poştaşul le-ar aduce o scrisoare, dacă i-ar vizita la azil cineva dintre cei dragi, atunci multe dintre lacrimi le-ar umezi astăzi ochii de o nemărginită bucurie.Şi ar fi, cu adevărat, şi pentru ei puţină sărbătoare…