Lucian Avramescu

Miercuri seară, târziu, către miezul nopţii, am primit câteva telefoane. Unul era de la fratele meu, caricaturistul Marian Avramescu. Altele, trei, care i-au urmat, de la prieteni apropiaţi mie şi scrisului meu, conţineau, la unison, o revoltă. Te uiţi la Dan Negru? N-am priceput. La cine şi la ce? La emisiunea cu blondele, Antena 1, moderată de Dan Negru! Nu, zic, speriat că s-a petrecut ceva de care ar fi trebuit să am cunoştinţă, iar eu mă găsesc scufundat în lecturi. Citesc! – am răspuns, oarecum vinovat. Fiecare îmi istoriseşte, precipitat, o ”măgărie” comisă de susnumitul. Rezum mesajele telefonice. Utilizând o poezie a ta, una dintre cele foarte cunoscute, ”Bună seara, iubito”, a lălăit o jumătate de oră inepţii pe un chestionar având la bază versurile tale. A extras din ele un cuvânt pe care ”blondele” ar fi trebuit să-l nimerească. Şi ce-i cu asta ? Este. Dan Negru a repetat de zeci de ori minciuna că-s versurile lui Caramitru, că-i cântecul Loredanei, o singură dată a scăpat şi adevărul că-i creaţia muzicală a compozitorului Adrian Enescu. Putea să rezulte nu doar că poezia ta e a lui Caramitru, ci că-i scrisă direct, într-un moment de exaltată inspiraţiune, chiar de Dan Negru! Mi-a fost trimis, prin sofisticatele mijloace electronice, şi un extras din această emisiune despre pretinsa prostie a blondelor. Eu ştiu destule blonde deştepte. Mă rog, am reuşit să urmăresc pasajul incriminat care ţine şi tot ţine. Dintr-o strofă a poeziei mele ”bună seara, iubito, pot să-ţi spun prin cuvinte/ că puţine mai sunt pe pământ lucruri sfinte/ că intră, iubiri, prematur în morminte/ bună seara, iubito, pot să-ţi spun prin cuvinte”, autorul scenariului extrage un cuvânt pe care ”blondele” trebuie să-l ghicească. Comentariile, lălăiala, tumbele făcute de realizatorul căruia nu-i mai ajungi cu prăjina la nas pleacă de la munca şi creaţia mea. Negru îmi fură, într-adevăr, una din poeziile foarte cunoscute, pe versurile căreia mai mulţi compozitori au imaginat cântece (cel consacrat e al lui Adrian Enescu, cu care am realizat primele două discuri ale Loredanei, cu 17 cântece, toate pe versurile mele, debutul care avea s-o lanseze) şi o utilizează ingorând dacă nu o lege a dreptului de autor, măcar una morală. Tot amân să dau curs sfatului unui alt amic de a da în judecată ProTV pentru că mi-a utilizat, fără acceptul meu şi fără să mă remunereze, un an, dacă nu mai mult, la începutul şi sfârşitul fiecărui episod al unui serial numit Inimă de ţigan sau de ţigancă, ceva de genul ăsta, o poezie devenită cântec. E tot creaţia muzicală a lui Adrian Enescu şi creaţia literară a lui Lucian Avramescu. Măcar cei de acolo mă menţionau în generic. Acum, mă văd în situaţia de a înfrunta ignoranţa sau reaua credinţă a lui Dan Negru, autointitulat ”profesor” la o academie de ziarişti. Academicul ăsta, care rulează în toate emisiunile lui cel mult 30 de cuvinte, între care zece sunt hăhăieli, n-a învăţat câteva lucruri de bun simţ privind creaţia. Ce pot face spre a-mi apăra munca? A fost, am văzut şi eu bine, o dezbatere pe ”text” din care fusese eliminat un cuvânt. Nu au eliminat din ”cântec” o notă muzicală! Construind pe ea un întreg show de televiziune, autorul trebuia menţionat. Reiau mai jos, un articol publicat anul trecut, când am avut ghinionul, urmărind nişte copii talentaţi, să-l văd şi ascult şi pe acest nefericit saltimbanc al televiziunilor comerciale. Iată-l:

Un juriu care mugeşte

Un juriu cântăreşte şi, după docte chibzuinţe, dă note. El nu poate fi imaginat decât academic, stilat, îmbelşugat în poveţe de ţinut minte. Când e vorba de cântărit arta, în expresiile ei variate, cu vocea, cu pensula, cu dansul balerinelor în vârful de peniţă al piciorului, juriul, experimentat, cu calificări la Sorbonele artistice, trebuie privit cu respect evlavios. Când asudă în scenă un concurent minor, răspunderea e şi mai mare, iar doctul de pe scaunul cu juraţi este aşteptat cu sufletul la gură să se pronunţe. Concurentului, părinţilor, publicului le sare inima din piept de emoţia aşteptării. Ce va zice, ce va scoate prin crăpătura, rujată sau nerujată, de deasupra bărbiei? Ei bine, există o emisiune la o televiziune cu ştaif care adună puzderie de lume în faţa televizorului. Eu nu mă uit decât obligat de un membru minor al familiei, pe care-l scap la butoane seara, şi dacă-i sting ecranul, plânge. Aşa că-l las. Astfel am avut prilejul să asist de câteva ori, bucuros şi admirativ, la prestaţiile de excepţie ale unor copii de talent – emisiunea-concurs se cheamă ceva cu starurile de mâine – şi perplex şi neputincios la acompaniamentul grotesc al juriului. Juraţii, persoane cunoscute, muzicanţi în general cu vocea şi chitara, scăpaţi uneori-adeseori pe la nunţi şi şuşanele, dar cu o sonoritate de nume care-i cheamă în toate televiziunile comerciale, par, în postura nouă în care i-a îmbrâncit soarta, scoşi direct din târlă sau din peluza stadionului. Comentariile deştepte, învăţătură şi pildă pentru cei mici, naivi, emotivi şi talentaţi, care tremură în faţa lor, condensează cea mai abundentă nerozie pe care am ascultat-o vreodată, în genere onomatopeică. Uau, mamăăă, ăăău, m-a rupt, măă ce corzi are asta mică, haoleu, ăăă, uuu, extraaaordinar, io nu mai pot. Plâng, se vaită admirativ una, care înţeleg că se numeşte Lora, clipind din gene ca o soacră gata să leşine admirându-şi nora. Io, care cânt şi la nunţi, declamă teatral Maria Cârneci, cântăreaţă de populară stimabilă, dar de doi lei în academia unui juriu naţional, mierţăie şi ea nişte sunete care se vor admirative dar care nu condensează altceva decât platitudini şi o de neinvidiat puţinătate intelectuală. Mai silenţios şi decent în expresie e actorul de comedie Vasile Muraru, dar e astupat în corul de urlete, în care pe locul întăi e chiar realizatorul emisiunii – omul ăsta pe care-l credeam neprost şi-a construit în rezumat personalitatea scenică, iar ultimele lui succese de rating l-au ameţit şi îndesat în acest ciorap ligvistic alcătuit din trei silabe. Îl cheamă Negru, urlă întruna, trei sferturi din emisiune stă în genunchi, autopastişându-se, iar în restul timpului scoate, cum ziceam, răcnete de admiraţie, de parcă valoarea n-ar putea fi salutată şi cu vorbe articulate. Mai sunt şi alţi cântăreţi, Pepe şi încă unul, îmi scapă numele acum, chinuindu-se uneori să lege o vorbă de utilitate pentru bieţii minori talentaţi, dar orice strădanie de a zice ceva inteligent e înecată în orăcăiala generală. Hăăă, uau, m-a rupt, ţine-mă, soro, că leşin, asta e mare rău, uită-te fă la ea ce gene are că m-a dat pe spate, ş.a.m.d., în aceeaşi înaltă notă de armonii spirituale de birt, gang şi chermeză. Sunt convins că aceşti excepţionali copii, mană cerească pentru o scenă artistică din ce în ce mai searbădă şi săracă în valori, pradă comercialului vulgar, pleacă acasă cu bucuria de a fi fost validaţi de un juriu de somităţi. Revăzându-şi, peste ani, înregistrările, ca recurs la memorie, când chiar vor fi nume ale artei şi valori trecute prin conservatoare şi şcoli înalte ale scenei, se vor îngrozi ascultând corul de grohăituri care le-a acompaniat debutul. Păcat de copii, păcat de iniţiativa acestei emisiuni prădate la drumul mare de cei aleşi să-i confere demnitate şi spirit.