Lucian Avramescu
Pache era vărar, adică ținea varniță – un cuptor în care fierbea, ca într-un uriaș ceaun de lut, piatră. Pietrele mari, musai din calcar curat, pe care-l alegea cu migală din neghina altor pietre, erau zidite boltit, deasupra focului care incinera trei zile un sfert de pădure. Urmau, într-o stratificare progresivă, pietre fărâmate cu ciocanul, din ce în ce mai mici, până-n vârful varniței care era științific țuguiat, ca o piramidă egipteană. Pache era neîntrecut în meseria lui, iar varul alb pe care-l făcea într-o râpă mică, de lângă drumul care trecea pe la poarta bunicilor mei de mamă, unde am copilărit, era căutat și cumpărat cu preț bun. Vărarul, de-o vârstă aproximativă, pe care și-a păstrat-o neschimbată până a murit, în sensul că ovalul feței, de când eram eu mic și până am isprivit liceul, a rămas în aceeași stofă neșifonată, rumen cu intensificări când bea, și bea mereu, țuică exclusiv. Litra de țuică sosea la el de dimineață, în recipientul de sticlă pe care l-am pipăit și eu, nu să beau, ci să-l umplu, la comanda pietrarului care-mi dădea 3 lei și mă trimitea cu alveola suplă, cu dungă de măsurătoare pe gât, la bunica. Când bătrâna nu era acasă i-l umpleam eu, până la semn, și băgam banii sub o pernă. Ai mei erau săraci, războiul pustiise mult, iar bunicul întors de pe front muncea cu acul niște perechi de nădragi pentru vecini, în calitate de croitor. Mi-am amintit de Pache ieri, trecând pe lângă fosta lui casă, compusă dintr-o odaie de dormit, o bucătărie neutilizată niciodată, fiindcă Pache nu gătea și mânca pe unde apuca, mai ales la gura varniței, mezeluri cumpărate de la prăvălie și o prispă albă străjuită de stâlpi de lemn, nu mai groși ca un chibrit. Casa a intrat în pământ. Un țugui de tablă iese din bălării, gardul e căzut și putred, fântăna din curte nu mai are ghizd și găleată. Din Pache n-a rămas nimic.
Varnița lui a fost locul unde, elev în primele clase, am dobândit prima răsplată financiară pentru o muncă prestată. Spărgeam, cu un ciocan mic, pietrele de deasupra cuptorului, cele la care ajungea cel mai puțin foc. Ustensila mea de pietrar era în acord cu făptura mea puțină. Pache, cu toate că nu izbuteam mare brânză, punea preț pe sforțările mele, iar seara mă răsplătea cu trei lei, sumă colosală, aceeași cu care el cumpăra un sfert de litru – o litră! – de rachiu. Eram mândru, iar osteneala mea de seara se adăuga într-un somn colectiv celorlalte osteneli. Mama și tata erau departe, ”la servici”, îi vedeam o dată pe săptămână, iar bunica, străbunica și bunicul, din zori și până noaptea, trebăluiau neîntrerupt. Nu s-au procopsit niciodată iar îndestulările lor veneau rar, cu țârâita. După stingerea alor mei le-a rămas să-i pomenească o fiică, mama, și doi nepoți, eu și fratele meu, care am produs la rându-ne urmași. Pache, care părea născut din neant, fiindcă nu l-am auzit să aibă neamuri, părinți, alăturări de sânge, nu s-a însurat niciodată. Trăia cu una Chiberița, ciclic, după ce vindea varul. Atunci era chiolhan. Chiberița, o femeie pieptoasă și cu șolduri puternice, printre care a trecut o bună parte din populația masculină a zonei, generozitatea ei primitoare fiind îndeobște cunoscută și apreciată (mai puțin de muierile casnice care-o blestemau non-stop), făcea atunci gogoși și fierbea o găină cumpărată din banii lui Pache care curgeau. Tocmeau uneori și lăutari, iar muzica acordeonului îngânată de țambal și vioară se auzea trei zile. Apoi trei zile nu se mai auzea nimic și reîncepea, întâi căznit și mahmur, lucrul la varniță.
Trecând pe lângă fosta casă a lui Pache, intrată, ca și el, în pământ, nemoștenită de nimeni și nerevendicată (ce cuvânt nou în viața satului!) de nimeni mi-am amintit o întâmplare cu Pache al cărei tâlc îmi scapă încă. Veneam de la un pârâu izvorât de sub streașina grădinii bunicilor. În firul lui de apă, subțire până la stingere vara, creșteau niște mrene cât degetul, un peștiuc ciudat care se refugia de mâinile mele sub pietre. Prinsesem unul pe care-l vârâsem într-un borcănel cu apă și m-am îndreptat mândru spre casă, să-l arăt bunicii și să găsesc un loc acvariului meu. Trecând pe lângă varnița lui Pache care stătea pe marginea drumului, incinerând o țigară, m-a întrebat vesel și curios ce țin în borcan. I-am relatat isprava mea de pescar cu mâna. Dă să-l văz și eu, zice. I-am dat, mândru și bucuros, să admire trofeul care înota circular, nepricepând noul lui domiciliu de sticlă netedă. A prins cu mâna lui peștucul și, înainte de a pricepe ce catastrofă se va petrece, l-a vârât în gură, a crănțănit de două ori și l-a mâncat. Inutil să mai încerc ceva, ireparabilul se petrecuse. Pache râdea cu toți dinții lui albi și înșirați fără cusur. Să mai prinzi, mi-a zis el ironic și a plecat mulțumit spre pietrele lui. În clipa aceea am descoperit, în toată gama ei de arderi și usturimi sufletești, ce înseamnă ura. Azi, din Pache n-a mai rămas nici măcar ura mea de copil.
