MEMORIA ZIDURILOR

Casa Socolescu (XLIV)

In toata aceasta vara deosebita, Toma T.Socolescu i-a fost foarte aproape lui N.Iorga, lucrand intens la noile planuri ale “palatului", iar daca lucrarile nu au putut sa inceapa nu a fost din cauza documentatiei care era gata.
A facut parte din “comitetul de primire" - hai sa-i spunem asa - din gara Valeni, la 15 iulie 1930, fiind prezentat Elenei si micului “voievod".
Cursurile au inceput in aceeasi zi, cu o cuvantare a profesorului adresata, in principal, principesei Elena, in care o trata ca doamna a tarii si ca regina. Discursul lui era o calda impletire de elemente istorice, geografice si etnografice grecesti si romanesti, toate conducand la ideea ca o astfel de unire matrimoniala ar fi benefica pentru Romania, dar si la o declaratie a dragostei cu care o priveau romanii pe “doamna" lor. El ajungea si la ceea ce ar fi trebuit sa fie culmea festivitatilor: «Aici te poftim, cu odrasla Mariei Tale si a Regelui, in casa care, dupa planurile adancului cunoscator al vechii noastre arte, arhitectul Socolescu, se va ridica si a carei piatra de temelie as fi dorit - dar fara voia mea nu s-a putut - s-o punem chiar astazi...».
Toata lumea a ascultat, cu sufletul la gura, alocutiunea lui N.Iorga, aplaudand-o la nesfarsit. Cu atat mai miscat a fost Toma T.Socolescu, care s-a auzit mentionat in cuvantare si care o va reproduce integral in amintirile sale.
De altfel, chiar in ziua aceea, tipografia “Neamul Romanesc" a publicat cuvantarea amintita intr-o brosura de 6 pagini, cu portretele regelui Carol al II-lea si al reginei (sic.) Elena, care a doua zi, era in mana tuturor cursantilor si incepea sa se raspandeasca in tara.
Regele a reactionat rapid la aceasta intamplare, dar nu in sensul dorit de Iorga, ci invers. A staruit probabil puternic si instantele judecatoresti au incheiat procesul lui de divort, care trena de cativa ani (intarziat de Regina Maria), a obligat Parlamentul sa-i voteze fostei lui sotii o pensie generoasa, i-a lasat titlul de Principesa de Romania, a despartit-o de fiul ei minor si apoi a expulzat-o in Grecia.
Nu stim cum a primit Iorga noua situatie. In orice caz nu era omul care sa regrete sau sa retracteze ceea ce facuse, dar nici sa-i faca opozitia lui Carol II nu putea, de aceea a ales o cale de mijloc. A gasit modalitati “demne" de a-i arata noului rege ca il pretuieste si ca-l sprijina si, intr-adevar, a reusit sa-l imbuneze, astfel ca, in anii urmatori, acesta a venit la Valeni de cateva ori. In acelasi timp, a continuat, prin corespondenta, legaturile cu principesa exilata. Aceasta a fost asigurata ca sentimentele romanilor fata de ea nu s-au schimbat si ca se continua lucrarile la casa ei de la Valeni.
Desigur ca Iorga ii va fi cerut lui Socolescu sa conceapa un edificiu de dimensiuni mult mai modeste, dar tot frumos, fie prin modificarea ultimelor planuri, fie prin revenirea la primele si desigur ca arhitectul nostru s-a executat.
Toma T.Socolescu, in amintirile sale, are o varianta putin deosebita asupra acestui moment. Arata si el ca, dupa ce Carol II a ajuns rege, «Iorga a hotarat construirea unei cladiri mai importante, ca locuinta de vara la cursuri pentru Principesa Elena si tanarul principe Mihai. Ni s-a cerut si am intocmit un proiect care s-a si executat, incomplet insa, si caruia i s-a schimbat destinatia inainte de a servi ca mic palat princiar, cum fusese hotarat la inceput. S-a pus piatra fundamentala in prezenta Principesei, care era insotita de aghiotantul sau, colonelul Mardare, luand parte si ministrul Popovici. A urmat un dejun la care am fost invitat si eu ca arhitect al planurilor cladirii si prieten al familiei Iorga. Profesorul era foarte bine dispus in timpul mesei, spiritual si in mare verva».
In orice caz, lucrarea lui Socolescu a fost terminata. Iorga, dupa ce o asigurase inca o data, prin corespondenta, pe principesa exilata de sentimentele romanilor fata de ea si o anuntase ca vila ei este gata, a reusit sa obtina de la aceasta, ca donatie, edificiul pentru asezamintele sale din Valeniu.
Socolescu s-a mai legat si altfel de Universitatea Populara “Nicolae Iorga", si anume in calitate de conferentiar.
Nu credem ca s-a oferit usor pentru asa ceva. Avea prea multa admiratie pentru unii dintre conferentiarii pe care ii ascultase, socotea ca nu se putea, nici pe departe, masura cu ei si nu credea ca ar interesa pe auditori ceea ce ar putea spune el.
Iorga l-a convins de contrariu si aproape l-a obligat sa se urce la tribuna, mai ales ca devenise profesor universitar si el putea sa adauge inca un asemenea titlu in programele si pe afisele cursurilor.
Paul D.POPESCU

Articolul poate fi citit si in editia tiparita