Doamna Marica se ridicase pe cea mai inalta treapta la care putea nazui o romanca in vremea aceea. Cu toate acestea, a ramas o femeie buna, modesta, muncitoare, cu frica lui Dumnezeu. Dar, se pare ca tocmai unor asemenea firi le sunt sortite cele mai mari incercari.
Constantin Brancoveanu fusese de mai multe ori in primejdie sa-si piarda tronul si chiar capul. De fiecare data insa, prudenta lui, simtul diplomatic, mai ales uriasele sume de bani trimise la Constantinopol l-au ajutat sa treaca peste momentele de criza. Aceasta insa l-a facut mai putin prevazator, i-a dat sentimentul ca se poate descurca si mai departe la fel. El nu intelegea ca unele lucruri se schimbasera. Relatiile dintre turci si habsburgi erau tot mai tensionate si el nu mai putea juca rolul de mediator fara sa fie suspectat de Poarta. Intervenise si nefericitul razboi din 1711. Sigur, el mobilizase ostirea Tarii Romanesti, asa cum i se ceruse, dar nu se alaturase ostirii turcesti, ci ramasese In expectativa cu oamenii sai, la Albesti, “ in Gura Urlatilor”. Mai mult, spatarul Toma Cantacuzino, un var al sau, neascultandu-i ordinele, trece de partea rusilor si participa cu ei la asediul Brailei. Dar Petru cel Mare a fost invins la Stanilesti si Brancoveanu a trebuit sa cheltuiasca multi bani si multa dibacie pentru a-si pastra tronul. Mai era inca un fapt, pe care Brancoveanu il cunostea, dar nu-l considera prea primejdios. Rudele sale, puternicii Cantacuzini, care il sprijinisera atat de mult in prima parte a domniei, acum treptat, desigur nu pe fata, treceau in opozitie. Chiar batranul stolnic Constantin, unchiul sau, care-i fusese mentor atata timp, acum incepuse sa unelteasca pentru a-i lua tronul pentru fiul sau Stefan.
Mai era ceva. Brancoveanu stia bine lacomia turcilor si credea ca banii lui vor aranja, in continuare, toate treburile. Numai ca, pofta de aur crescuse atat de mult, incat marii otomani nu se mai multumeau acum cu nenumaratele poveri cu bani care le veneau de peste Dunare si socoteau ca a venit vremea sa-i ia prin silnicie Brancoveanului, intreaga avere, toate bogatiile. Dar, pentru ca aceasta sa reuseasca, era nevoie ca Brancoveanu sa fie luat prin surprindere, sa nu banuiasca nimic.
De aceea, pregatirea si executarea mazilirii s-au facut in cea mai mare taina.
Zvonurile incepusera insa sa circule in Stanbul. Un grec care era in bune relatii cu domnitorul i-a trimis o scrisoare in care il avertiza. Lui Brancoveanu nu-i venea sa creada, a citit scrisoarea in Divan si apoi a rupt-o. Doamna Marica, fiindca era mai prudenta si avand multe presimtiri, a staruit mult ca sa se intoarca la curtile din Targoviste, de unde tocmai venisera, ca sa petreaca acolo sarbatorile Pastilor.
Poate ca l-ar fi hotarat sa se intoarca, deoarece chiar daca nu credea in existenta unei primejdii, domnitorul obisnuia sa-si asculte doamna. Dar tocmai atunci se imbolnavi grav fiica lor cea mare, Stanca si ramasera sa o ingrijeasca. In agonia ei, domnita delira si-l vedea pe tatal ei dus in lanturi la Stanbul.
De-abia fusese Stanca ingropata la Mitropolie si marti in Saptamana Mare, aflara ca un turc, cu multi calareti dupa el, sosise in Bucuresti. Mai era timp destul sa fuga la Targoviste si apoi peste munti, dar el se multumi sa trimita oameni la caravanserai, de unde acestia venisera cu vestea ca turcul este Mustafa-aga, vechiul sau prieten, care ii transmitea ca este in drum spre Hotin, ca nu are nicio treaba cu el si ca va trece a doua zi pe la curte sa-l salute. Odata sosit la curte, capugiul insa ii comunica mazilirea, aruncandu-i naframa neagra pe umar. El a fost arestat chiar in palatul sau, apoi au fost arestati, tot acolo, cei patru fii ai sai, doi gineri, paziti cu strasnicie de osteni turci. Fu arestata si doamna Maria impreuna cu nora ei Anica (sotia fiului cel mare) cu micul ei copil de 7 ani. A doua zi, dupa intronarea lui Stefan Cantacuzino, Imbrohorul, porni convoiul de prizonieri spre Dunare.
Este bine cunoscuta tragedia Brancovenilor, ca sa nu mai insistam asupra ei. Doamna Maria (Marica), cu nora ei Anica si cu fiica ei Balasa (care se gasea la Constantinopol si fusese arestata acolo) fura duse mai intai la inchisoarea Ceaus Emini. Dupa cateva saptamani, dupa ce s-au convins ca de la ele nu mai pot scoate niciun ban, au fost si ele mutate la teribila Edicule, este adevarat duse intr-un turn ceva mai putin fioros. Pe Maria o adusesera la nenumarate schingiuiri ale sotului si copiilor ei incat toata lumea se mira cum de n-a innebunit.
Cand i se aduse in inchisoare vestea ca la 15 august 1714, sotul, cei patru fii si ginerele ei au fost ucisi si trupurile lor azvarlite in mare, a dovedit o tarie de neinchipuit. A luat legatura cu patriarhul de la Constantinopol, care a reusit, cu ajutorul unor pescari sa scoata trupurile martirilor din apa si sa le ingroape intr-o manastire din insula Prinkipo. Cele trei femei fura declarate roabe si internate in seraiul sultanului, dar vazand ca nu mai are ce scoate de la ele fura trimise la inchisoare pe viata la Bostangibasa. De-abia dupa sapte luni, la sfarsitul lui martie 1715, reusi doamna Marica sa obtina cu 100 de pungi (imprumutate de la camatarii din Stanbul cu 30% dobanda) eliberarea lor. Dar si atunci, nu se putura intoarce in tara, ci fura exilate la Kutais, pe tarmul georgian al Marii Negre, unde ramasera inca aproape un an si jumatate.
Intre timp, in tara, lucrurile se mai schimbasera. Rudele care-l parasera pe Brancoveanu, Stefan Voda Cantacuzino si tatal sau, invatatul stolnic, fusesera si ele invinuite de “hiclenie”, arestate, jefuite de bani si decapitate la Constantinopol.
S-a desfasurat un nou razboi cu austriecii in care otomanii au fost zdrobiti si au pierdut Oltenia si Banatul iar primul domnitor fanariot, Nicolae Mavrocordat, a fost luat prizonier in Ardeal.
In fata acestei situatii, Poarta a hotarat sa-l trimita pe tron pe fratele acestuia, Ioan Mavrocordat, cu porunca de a impaca pe toti pribegii si a-i readuce in tara si scutind Valahia de tribut si de biruri pe un an. Pentru ca planul lor sa reuseasca i-au permis doamnei Marica Brancoveanu sa se intoarca in tara, unde o doreau cu totii si o asteptau “cu o afectuoasa veneratie”. La inceputul lui octombrie 1716 o corabie turceasca o ia din Caucaz, impreuna cu familia si o debarca la Varna. La 17 octombrie se intalnea la Razgrad cu Ioan Mavrocordat in alaiul caruia intra. In drumul spre Bucuresti, doamna Marica adreseaza o scrisoare Mitropolitului, boierilor si prin ei intregului popor, vorbindu-le de amnistia acordata tuturor pribegilor, de scutirea de biruri, indemnandu-i sa se intoarca la casele lor si sa se apuce de treaba spre binele tarii. Este o adevarata “proclamatie” si este singura pe care o femeie a adresat-o unor romani.
In noiembrie, cand a intrat in Bucuresti, doamna Marica cea buna si blanda devenise o femeie de fier ce nu cunostea odihna. L-a ajutat pe domnitor sa-si tina fagaduiala si sa-i aseze pe bejenari pe la casele lor. A redobandit o mare parte din mosiile, satele, viile, morile pe care le avusese si a inceput o corespondenta dura cu imparatul Austriei pentru averile pe care sotul ei si le agonisese in imparatie. A reusit sa recupereze doar o mica parte din ceea ce ar fi trebuit sa aiba. S-a ingrijit sa-si achite integral datoriile si apoi a inceput sa-si inzestreze familia. Fiecare dintre fiicele ei a primit cate o mosie sau doua pentru a le asigura onorabil existenta. Restul averii l-a tinut pentru ea, de fapt pentru nepotul ei Constantin a carui tutela o capatase de la Patriarhul Ierusalimului si care ramasese singurul urmas pe linie barbateasca al Brancoveanului.
A reusit cu multa truda si cheltuiala sa aduca in tara, “cu voia domnitorului N.Mavrocordat, dar fara stirea turcilor, trupul sotului ei, ingropandu-l in taina, in iulie 1720, in Biserica Sf.Gheorghe din Bucuresti, ctitoria lui. Numai o candela de argint aflata deasupra a marturisit, prin inscriptia ei, cine era ingropat acolo. In aceeasi biserica, inceputa de bunicul ei, Antonie Voda din Popesti a fost si ea ingropata, in decembrie 1729, alaturi de trupul voievodului.
Paul D.POPESCU
