Gheorghe Marin
În urmă cu o jumătate de veac, reputatul scriitor și excelentul traducător al poemelor lui François Villon, Romulus Vulpescu, îl prezenta pe Mihai Vișoiu în revista „Tomis” cu prilejul publicării a șase proze mai mult decât scurte. Titlul acestui ultra-gând: „Pragul meritat”.
De atunci și până acum, anii au trecut și, până la sfârșitul mileniului al II-lea, despre Mihai Vișoiu știam că este un jurnalist năbădăios, „al dracului”, cum îl caracterizau mulți dintre cei care nu au scăpat de vârful peniței sale, și care, din când în când, oferea adevărate perle când „comitea” cronici inspirate de gale de box ce meritau să fie văzute și ținute minte. Între timp, a mai publicat proze din care se simțea că viața se ținea de mână cu moartea, iar durerea avea în fiecare literă o lacrimă și din fiecare cuvânt curgea sânge. Le-a adăugat o piesă de teatru și un scenariu de film.
Poveștile copilăriei în vreme de război nu au fost cu Feți Frumoși și cu Ilene Cosânzene, ci cu morți din belșug pe câmpurile de luptă, unii sub bombele razante și incendiare, din cele care mai răsar și astăzi neexplodate, pe ici, pe colo, ca un memento al grozăviilor trecute, și care, odată cu viețile copiilor, mamelor și bunicilor, erau „înormântate” într-un cimitir ad-hoc, transformând cartierul într-o uriașă ruină. Târâș-grăpiș, când în cap, când în picioare, tragediile pricinuite de bombardamente urmate de marșul „eliberator” al soldaților cu stea roșie în frunte l-au făcut pe Mihai Vișoiu să lepede frica și să devină un copil fără copilărie.
Adolescent, Mihai Vișoiu a căutat școala, o instituție care l-a refuzat în multe rânduri, orânduirii celei noi, care tocmai dăduse buzna cu bocancii mânjiți de noroiul stepei, nefiindu-i pe plac toți oamenii, ci mai mult aceia care au arătat o deosebită plăcere de a pupa dosuri neșterse. Refuzând acest fel de a se înscrie în catalogul celor cu dosare „bune”, Mihai Vișoiu a reușit totuși să realizeze ceea ce venea ca o chemare din adâncul simțirii. Încheierea cu succes a studiilor – uleiul se ridică întotdeauna deasupra apei – nu a fost decât un ajutor în plus în urmarea drumului devenirii, un drum presărat cu destule piedici, cu destule încercări fizice și sufletești, un drum care, multă vreme, nu a oferit decât dreptul de a te lupta cu un destin pe care știi că nu îl meriți. Lupta a fost câștigată. Desăvârșirea îl aștepta pe Mihai Vișoiu cu brațele deschise.
Harul de a produce farmec atunci când vorbele sar din gând direct pe buze, ca orator, povestitor, colocvial, ori simplu conviv la o șuetă stropită cu un firicel din sângele strugurilor, nu s-a lăsat așteptat până să explodeze, cu toate că, până la scrieri și tipar, Mihai Vișoiu a mânuit diverse scule mult mai grele decât pixul.
În 1964, către sfârșitul anului, când Mihai Vișoiu a citit, în cenaclul „Nicolae Labiș”, condus de Eugen Barbu și Dinu Săraru, povestirea “Dragoste mare cât o cruce”, în sala de la etajul I al Casei Scriitorilor s-a făcut liniște deplină. Și să nu uităm că auditoriul era format din scriitori de înaltă factură: Fănuș Neagu, Nicolae Velea, Radu Cosașu, Adrian Păunescu, Petru Popescu, Gheorghe Pituț, Gheorghe Suciu, Virgil Mazilescu, Ion Băieșu și mulți alții. Cert este că, după citirea acestei proze, discuțiile au fost mai mult decât înfierbântate. Proza lui Mihai Vișoiu era catalogată în fel și chip. Unii susțineau că are elemente comune cu romanele lui Jack London și Ernest Hemingway, alții că vine din Camus, dar și din Eugen Barbu și Petre Bellu. Pentru a lămuri asistența, Mihai Vișoiu a avut una din ieșirile cu care protipendada scriitoricească bucureșteană nu prea era obișnuită. A spus doar atât: „Eu nu știu ce aveți cu mine! Pe majoritatea scriitorilor cu care mă comparați, deși am auzit de ei, nu i-am citit! Poveștile mele sunt mai puțin inventate. Ele au fost scrise chiar pe trupul meu de câte un șiș mai puțin ascuțit sau de un ștuț de țeavă menit nu să îmi înmoaie oasele, ci să mi le rupă. În rest, Dumnezeu cu mila! Ce-o vrea El să facă din mine, aia să facă!”
Poveștile care au stat la dospit aproape patru decenii, povești pe care nea Mișu le tot scria și rescria în gând de ajunsese să le știe pe dinafară, au erupt odată cu ieșirea sa la pensie, devenind proze mai lungi sau mai scurte, nuvele sau chiar romane.
Acum a venit și rândul cititorilor de limbă engleză să cunoască proza lui nea Mișu. Așa cum ne-a bucurat și pe noi, românii, și pe alți cititori de pe alte tărâmuri îi va bucura. Ei vor descoperi astfel o proză vâlvătăie, o proză vijelie, o proză incitantă și tulburătoare în același timp, o proză de un realism crud amestecat cu o nebănuită, dar atentă sensibilitate. Vor afla despre oameni, locuri, fapte, unele care astăzi ar părea grotești, dar care, din nefericire, constituiau realitatea în timpul copilăriei și a primei tinereți a lui Mihai Vișoiu. Curgerea povestirii este firească, de parcă ne-ar fi descrisă de un puști oarecare, unul dintre cei mulți ai mahalalei, cocoțat pe gardul de lemn al Bisericii Sfânta Treime, ronțăind un cotor uscat de măr în așteptarea pomenii. Cu siguranță că orice cititor cu înțelegere profundă vede că din imaginea simplă a unui copil răzbate lupta pentru viață, bine ascunsă printre cuvinte și metaforă.
Vor descoperi, de asemenea, subtilitatea literaturii practicate de nea Mișu, uneori o literatură concentrată în două rânduri de o densitate neobișnuită (vezi „El”), mai puternică decât orice filozofie a oricărei vremi. Vor descoperi o literatură aflată între „le-aș mai trăi o dată” și „moartea durează prea mult”. Mulțumită ajutorului, în ceea ce privește iscusința traducerii, dat de Robert Wileman, noii cititori vor afla nu scrierile unui Hemingway, London, Camus, Barbu ori Bellu, ci pe cele ale lui nea Mișu.
Iertare că dau verdictul atât de categoric, dar afirm cu mâna pe inimă că nu vreau să apar mai deștept decât cenacliștii din ’64, mai înainte pomeniți. Dar, o asemănare este greu de găsit pentru că povestirile lui nea Mișu sunt unice, precum faptele întâmplate pe acest pământ, sunt aievea și ele se cer citite de mai multe ori: întâi descoperi scrierea, apoi descoperi scriitorul, după care afli tâlcul și, la urmă de tot, te apucă reveria și dorul de a trăi măcar o frântură din această viață complicată și totuși simplă în esența ei. Astfel, ți se dezvăluie și farmecul. (Va urma)
