Memoria Zidurilor – Toma T.SOCOLESCU - calatorul

 Galerie foto

In amintirile lui Socolescu este notata si o excursie pe meleagurile romanesti. De asta data, excursia nu mai are niciun fel de conotatii profesionale, dupa cum arata si titlul impresiilor lui: "O calatorie la vatra familiei mele". Ce are deosebit acest drum fata de celelalte ? Pe langa ceea ce spuneam mai sus, este faptul ca aici amintirile, impresiile au fost notate imediat dupa efectuarea excursiei si chiar redactate in vederea publicarii. Au si aparut chiar, mai intai in gazeta "Romania Viitoare", editata si condusa de D.Munteanu-Ramnic. Ulterior, au fost publicate intr-o brosura independenta, intitulata: "Prin Ardeal, note de drum ale unui arhitect", insotind textul si de niste fotografii realizate chiar de el. Le insereaza si in "Amintiri", unde ne descrie si imprejurarile in care a efectuat excursia. L-a incitat si unchiul sau, arhitectul Ion N.Socolescu, care locuia acum cu ei si era si dorinta lui de a vedea satul Berivoiul Mare unde se nascuse tatal, respectiv, bunicul lor – Nicolae Socolescu. Intalnindu-se aceste dorinte, in vara anului 1923, si-a imbarcat familia intr-o masina si, impreuna cu unchiul sau, au pornit spre Brasov. Brasovul il mai vazuse si inainte de Primul Razboi Mondial si regasea aspectul lui nemtesc, medieval. Constata usurinta cu care se putea ajunge la Brasov si observa ce multi vizitatori de peste munti vin acolo, dar cat de superficial cunosc ei valorile artistice, arhitectonice ale orasului. Dupa o noapte petrecuta la Brasov au pornit mai departe spre Vest, dis de dimineata. Trecand prin Cristian au admirat puzderia de vite grase, frumoase, ingrijite, care mergeau la pascut, dar si pe gospodarii scunzi, dolofani, dar vioi si harnici. Si la Cristian si (dupa ce lauda Rasnovul, trecand doar printr-o mahala a lui) la Tohanul Vechi pretuieste soselele bine intretinute, lanurile bogate, bine cultivate, hambarele incapatoare, frumusetile naturii. Este contrariat, insa, de locuinte. Gaseste casele taranilor romani, imitate dupa cele ale sasilor, monotone, cu fatada dinspre drum a curtii marginita cu un zid inalt de trei metri dincolo de care nu se vede nimic. Accesul este permis numai de portile mari, duble, practicate in zidarie si mai scunde decat aceasta. Acestea, ca si casele stereotipe, cu doua sau trei ferestre spre strada, cu aceleasi frontoane, sugereaza aceeasi izolare a gospodariei, aceeasi lipsa de solidaritate intraumana. Noile impresii ii provoaca o serie de meditatii asupra artei noastre populare (arhitecturii, in special) si chiar introduce un fragment dintr-o conferinta a arhitectului Gh. Cantacuzino si se refera la radacinile trainice ale acesteia. Cand trece insa printr-un sat de munte romanesc, are satisfactia sa gaseasca case asemanatoare cu cele de la noi, de la sud de Carpati. Gaseste destui termeni de comparatie cu vechi constructii din Bucuresti, dar si din Ploiesti sau din Valenii de Munte. Nu-l incanta nici bisericile vazute, mai toate imitate dupa cele catolice, cu turnul (paralelipipedic si ascutit) adus in fata, multe fara picturi, cu aspect saracacios si rece. In schimb, la Margineni, gaseste porti de lemn cu bogate crestaturi si frumoase stergare la icoane. Au ajuns, in sfarsit, la Berivoiul Mare, vatra familiei lui. Din pacate, cel care il invitase, invatatorul Socol, pe care il cunoscuse in refugiul din Moldova, nu mai era. Se intorsese acasa, dupa razboi si prizonierat, dar cu sanatatea zdruncinata, fericit insa ca vazuse cu ochii lui "Romania Mare". Murise, in februarie 1923, cu numai cateva luni inainte de vizita lor. I-a primit insa cu multa bunavointa si cu dragoste, "doamna", vaduva celui care-i invitase, si ea invatatoare. Au mai cunoscut acolo, niste rude indepartate ale lor, purtand tot numele de Socol, printre care noul invatator, preotul batran de 80 de ani, un inginer la CFR-Oradea. Au stat de vorba, prefirand evenimentele si starile de lucruri. L-au interesat, se intelege si cladirile. A apreciat casa noua, ridicata in curtea unei mori, pe locul unde fusese stravechea locuinta a familiei si unde se nascuse bunicul sau. A fost incantat ca s-a pastrat intact portul popular romanesc, ceramica traditionala (strachini si ulcioare smaltuite), lemnul incrustat ca si morala sanatoasa si harnicia autohtonilor. A apreciat, impreuna cu autohtonii, valoarea uriasa a Marii Uniri pentru poporul roman, dar si unele rele aduse de administratia romaneasca. Excursia lor a continuat cu vizitarea oraselor Sibiu si Fagaras. Sibiul, cu aspectul sau medieval si atat de ingrijit, l-a incantat pe arhitect, dar, romanul din el, constata cu durere ca aproape tot ce se vedea era in spiritul sasesc, german, cel romanesc abia intrezarindu-se. Chiar catedrala ortodoxa ii pare greoaie si inghesuita intre alte cladiri care ii iau orice perspectiva. Chiar si la Fagaras, unde populatia era majoritar romaneasca, el vedea in aspectul pietii centrale si in cel al majoritatii cladirilor, aceeasi influenta germana.
Desigur, continutul acestor amintiri acopera perfect titlul capitolului. Ca arhitect, pretuieste si judeca tot ceea ce vede, ca roman il doare insuficient pretuirea si pastrarea valorilor artei noastre nationale.
Paul D.POPESCU

Articolul poate fi citit si in editia tiparita