Daca si in Romania ar fi fost intocmita o Carte a Recordurilor, cu siguranta, povestea satului Bozieni din comuna Fantanele, ar fi fost inregistrata de mult. Cutremurul din 1977 a schimbat la 180 de grade soarta acestei asezari. Dupa ce majoritatea caselor s-au prabusit, regimul de atunci le-a interzis localnicilor sa-si ridice altele noi. Ba, la un moment dat, se pare ca din ordinul lui Ceausescu – data fiind campania de urbanizare ce prinsese avant in acele vremuri – satul acesta nici nu mai aparea pe harta Romaniei. Era inexistent. Ca atare, incet-incet, familiile si-au facut alt rost in satele apropiate, luand-o de la capat. In ciuda acestei ,,represiuni,,, totusi, satul Bozieni s-a incapatanat sa existe. Pe harta Romaniei – este satul unde, la capitolul populatie stabila este trecut doar un singur locuitor.
Cum o fi sa nu treaca nimeni prin fata casei tale, sa nu te strige nimeni la poarta si sa nu schimbi o vorba? Sa fii tu singurul locuitor intr-o asezare peste care, zilnic, domneste o liniste mormantala? Cu siguranta, ar fi greu de inchipuit ca o astfel de realitate ar putea exista. Numai ca, aceasta realitate exista si de ea are parte, de zeci de ani – Vladuta Ecaterina, din satul Bozieni, acum ajunsa la varsta de 75 de ani.
I-am batut la poarta la sfarsitul saptamanii trecute. N-a fost greu de nimerit. Din Fantanele sunt numai 5 km de drum pietruit serpuit pe niste coaste de deal cu o priveliste uimitoare. Cum am intrat in sat, liniste deplina, ca si in curtea Ecaterinei Vladuta. Era in casa. De cand este bolnava, sta mai mult in pat. Cand ne-a vazut, i s-au inseninat ochii. E sarbatoare cand vine cineva la ea. Ne-a invitat in casa. “De ceva vreme, ametesc mereu. Nu mai sunt ce-am fost. N-am mai iesit din curte de vreo cativa ani. Nu ma mai tin puterile” isi face un pic portretul tanti Caterina. In situatia ei, aproape ca nici nu stii ce s-o intrebi. Privind-o, in camaruta cu doua paturi alipite, soba lipita cu chirpici si carpete pe pereti, intrebarile aproape ca nu-si mai aveau rostul. “Aici m-am nascut, aici am fost maritata. Sunt vaduva de la 35 de ani. Dar am muncit zi si noapte pentru copii. Am copii. O fata este la Ploiesti, alta la Targoviste. Baiatul s-a dus in strainatate. In Olanda, dupa copiii lui.” Dar de ce nu v-au luat copiii sa stati la ei?, am intrebat-o atunci. “Nu pot sa plec. Sunt invatata la mine in curte, in casa mea. Nu pot sa rezist la bloc. As muri sa stau numai acolo. Am mai fost la fete, dar n-am stat mult… Acum este mai greu ca fata la care aveam mai nadejde este si ea bolnava”, ne spune aproape plangand. Si cum ati reusit sa rezistati aici, singura, fara vecini, fara sa aveti cu cine sa comunicati? Practic, numai este nimeni in satul acesta! Numai dumneavoastra! “Inainte, aici erau aproape 100 de case. Pana la cutremur, aici era scoala mare, cooperativa de la care cumparam orice. Acum sunt doar eu. Mai vin oamenii de-si cultiva pamanturile, si mai sunt si cei de la stana. De ei ma mai rog sa-mi aduca paine. Si tot ei imi umplu galetile cu apa si-mi taie lemne. Chiar daca sunt singura, nu-mi este urat. M-am obisnuit. Mai greu este ca nu am si eu cu cine sa vorbesc ziua. Nu mai e nicio femeie cu care sa discut si eu. Noroc ca am televizorul asta – de mai stiu si eu ce se intampla prin lume – si telefonul mobil, pe care mi le-au adus copiii. Ca altfel, nu stiu ce ma faceam. Copiii ma suna la telefon, dar si ei le au pe ale lor. Mai rau este ca sunt bolnava rau. Nu mai am nicio speranta. Traiesc numai cu medicamente – si ne arata o punga plina pe care o scoate de sub un colt de patura. Nu pot nici sa mai mananc. Nu mai am nici somn. Mai mult zac decat sa zic ca ma odihnesc si eu.”
Cu toate acestea, inca se mai leaga de unele transformari pe care vrea sa le faca prin casa. ,,Astept sa vina caldura afara si sa pun pe cineva sa-mi repare soba. Ca asta-i veche, scoate fum. Am luat si caramida… Si casa-i veche, are 100 de ani. Pica pe mine. Dar daca nu mai am putere… Am si eu in curte 15 gaini si-o caprita. Dar nu-mi mai doresc nimic. Decat sa mai fiu in putere. Dar, simt eu ca nu prea se mai poate. Prea sunt bolnava. Zice ca am apa in corp. Noroc cu medicamentele pe care mi le-a trimis fata. Le iau, elimin apa si ma mai usurez. E greu. Si mai am si ametelile astea care nu ma mai lasa deloc. Asta-noapte, nici n-am ajuns la soba sa fac focul. Nu mai m-au tinut picioarele.” Ne-am oferit sa-i facem noi focul. “Nici vorba! De ce sa mi-l faceti? Reusesc eu pana la urma.”
Stiu primarul, popa ori postasul ca este singura si nu se poate deplasa? I-au intins o mana de ajutor? “Stiu, cum sa nu stie ca sunt singura si n-am pe nimeni. Cand eram mai tanara, eram si in putere sa fac dus-intors cei 5 km pana la Fantanele. Dar acu’… N-am mai ajuns nici pe la biserica ori pe la cimitir sa mai aprind si eu lumanari pe la mortii mei. A venit, de ceva vreme, preotul de m-am spovedit. Da’ postarita s-a boierit! Zice ca ii e greu sa ajunga aici ca sa-mi aduca si mie pensia. Noroc ca a rugat fata pe o femeie de-mi aduce si mie banii, la sfarsitul lunii. Despre primar, ce sa zic, ca dupa aia, iar se supara pe mine. Nu zic decat atat, ca am auzit ca altora li s-au dat bani pentru lemne. Am facut si eu cerere, ca ma incadrez la pensia mea – 4milioane si ceva, bani vechi. Pana acum n-am primit niciun raspuns. Ar putea sa vina sa mi-l dea. Ca doar are masina la primarie”.
Ne-am despartit de tanti Caterina extrem de greu. Cum sa nu te impre-sioneze o astfel de viata?! E greu chiar sa redai prin cuvinte aceasta poveste de viata unica. Unica prin indarjirea de care a dat dovada ca sa reziste singura intr-un sat parasit. Intr-un sat in care nu se aude joc de copii, voci de adulti. Nici macar clopotul, de la biserica. Se mai aude doar, din cand in cand, glasul fostilor sateni care vin sa-si cultive pamantul pe care l-au lasat aici si al ciobanilor, ori, din cand in cand, al unor bucuresteni care au aici o casa de vacanta. In rest, totul este o imensa liniste…
Nicoleta DUMITRESCU
